Nea Petrică

Eram pe o bancă în Herăstrău și încercam să caut prin ciorne o idee pentru o poveste genială, fără prea mult succes.

Chiar când mă pregăteam să imi aprind o ţigară, pentru inspiraţie, îmi atrage atenţia tonul răutăcios al bătrânului de pe banca alăturată. În cel mai călduros mijloc de septembrie pe care l-am prins în Bucureşti, el poartă şosete groase şi negre, pe sub pantaloni de pescar albi, suflecaţi şi mult prea largi. Par de căpătat sau rămaşi dintr-o tinereţe în care îmbrăcau un trup mai cărnos. Poartă, de asemenea, o pălărie tip Panama, albă, încadrată de o panglică cu motive populare. Pe cele două adâncituri ale pălăriei se zăresc urme de degete murdare. Cămaşa lui cadrilată, cu mâneci, pare călcată. Peste ea poartă o vestă gri veche dar bine întreţinută. În fața lui, o adolescentă îmbrăcată în uniformă de voluntar – o rochie albă, imprimată cu un smiley roșu și un îndemn la zâmbete – îl întreabă dacă dorește un ziar cu cele mai bune vești din lume.

Bătrânul se face că nu înțelege și spune că nu vrea nimic pentru care trebuie să plătească.

– O, nu, deloc. E complet gratuit, explică ea, roșind când îi oferă din nou bătrânului cele 4 pagini colorate.

Bătrânul întinde o mână surprinzător de netedă, cu noduri osoase și proeminente în locul unde încep degetele. Fata spune timid un „mulţumesc”, pe care-l însoţeşte cu un zâmbet studiat şi se retrage în glorie, mulţumită că a mai scăpat de un pliant fără prea multe întrebări și fără sa fie obligată să asculte vreo poveste de viață.

Pesemne că îi făcusem poftă, căci bătrânul scoate un pachet de Malboro Black, înțesat de chiştoace pleznite. Scoate două din acele rămăşiţe de ţigări şi un pachet de chibrituri. Îşi aprinde una de la singurul chibrit, pe cealaltă de la prima, şi le fumează pe rând. Le termină repede, oricum erau aproape de filtru.

Cum sta cu mâna în poală şi vârfurile gurii orientate în jos, privind pe sub sprâncenele negre şi groase la mine, bătrânul amintea de un general retras la pensie, care nu s-a obișnuit cu viața de civil. Fusese cine fusese și nu avea să ceară scuze nimănui pentru că ajunse să culeagă chiștoace de pe jos.

Din când în când, îşi scoate din buzunar un ceas şi îl consultă, mânuindu-l cu reverenţa unuia care toată viaţa ar fi lucrat cu ele.

Începusem să mă simt ruşinată ori de câte ori privirile ni se întâlneau şi eram scrutată de ochii lui spălăciţi, de un albastru deschis, genul acela foarte rar care se poate confunda cu cerul.

Când trece câte o familie cu gogoşi în mână, bătrânul flencăne moale din gură, şi încrucişează mâinile.

Şi mie mi-e foame. Mi-e cam lene să strâng tot şi nu vreau să mă opresc din scris dar mă convinge mirosul scovergilor ardelenești de la chioșcul din apropiere.

Când mă întorc, bătrânull e tot acolo. Am, în acelaşi timp, un suspin de uşurare şi un nod în gât. El priveşte iar ceasul, cu acelaşi gest cu care generaţia mea aprinde ecranul smartphone-ului, fără să caute ceva anume sau să vadă vreo notificare. Apoi încrucişează mâinile şi priveşte la meciul de ping-pong care începuse în faţa lui. Un bărbat de vârsta lui, în blugi şi cămaşă subţire, tot pierde în faţa unei tinere care putea fi fata lui. Amândoi aveau nasurile mici şi ascuţite și ochii lăsaţi pe două feţe fantomatic de albe.

De la fumul de mâna a doua, bătrânul miroase a flori uscate. Mă bâlbâi întrebându-l dacă mănâncă o plăcintă.

– Cum să refuz…Nu e frumos să refuzi o domnişoară aşa drăguţă, spune el. Mi-era greu să cred că acelaşi om îi răspunsese domnișoarei de mai devreme. Cum banca mea se ocupase, îl întreb dacă pot să stau lângă el.

– Cum să nu, aveţi loc? Mulţumesc şi baftă la examene, zice el, arătând spre caietul în care tocmai îi schițasem portretul.

Mă înşelasem. Nea Petrică nu lucrase nici în armată, nici ca ceasornicar. Se tot uita la ceas pentru că venise ora la care mai trecea, sâmbăta, „un tinerel” cu care joacă ping-pong. Prietenul lui avea palete şi minge, ma informează nea Petrică, cu mândrie. Vorbește stricat și peltic. De parcă știa ce așteptam, îmi povestește că ping-pong-ul îi amintea de tinereţi, când fusese iubitor de sporturi, şi se plimbase prin toată ţara. Făcuse canotaj de performanță.
– Mă scuzaţi că mai fac pauze din poveşti dar mai şi mănânc.
– Mănâncă liniştit, nea Petrică.
Am înțeles din poveștile lui, că fusese unul din nefericiții înfumurați care crezuseră că vor putea trăi din sport toată viața și nu învățase o alta meserie.

Când nea Petrică începuse să îmi povestească cum îi alerga un antrenor pe scările de la barajul Vidraru, apare şi „tinerelul” lui. Mă întreabă dacă sunt fata lui nea Petrică. Deci are o fată de care nu a apucat să îmi povestească. M-am întrebat daca îl abandonase ca fetele lui Mos Goriot. În varianta modernă, père Petrică își vânduse, în imaginația mea, medaliile de canotaj, să îi dea bani fetei lui să meargă la club în fiecare week-end.

– Mai rămâneți cu noi?

– Ah, nu, eu tocmai plecam.

– Nea Petrică, te superi daca mai întârzii partida? S-o conduc pe domnişoara. Dacă îmi permite, desigur.

 

^ Fotografia este din portofoliul Andreei Clinciu, vezi mai multe pe pagina ei de facebook  sau instagram.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s