Pastila de râsu-plânsu # 2 – Şi managerii sunt oameni

Toţi colegii spun despre ea că e o femeie care ştie ce vrea, încăpăţânată şi căreia nu-i poţi spune nu. Eu am cunoscut-o mai bine decât ei:

– Când eram foarte mică, tata o înşela pe mama, iar ea s-a îmbolnăvit şi cred că a murit de inimă rea. Tata s-a recăsătorit cu cealaltă femeie, care era o scorpie. M-am grăbit să mă mărit, la numai 20 ani, ca să scap de acasă.

– Dar ai dat de un bărbat bun, pe care îl iubeşti, am încercat eu să o fac să vadă partea bună.

– Dar am doi copii minunaţi, mi-a răspuns.

În momentul acela, mi-a trecut prin cap că acasă probabil nu e ea şefa.

***

Am reuşit, la începutul carierei mele, să impresionez un manager mare din firmă, care locuia în Londra, cu câteva zile înainte ca el să viziteze România. Când a ajuns aici, a insistat să mă scoată la cină. Am refuzat pentru că n-am vrut să interpreteze greşit interesul pe care-l aveam pentru el. A insistat să luam măcar prânzul. La masă, a început o poveste interesantă despre cum vindea soluţii tehnologice unui om de afaceri în Irak, cu tancuri trecând prin faţa hotelului în care negociau, cand am realizat că întârziasem deja o oră şi jumătate în pauza de prânz.

I-am propus eu să luăm cina, în cele din urmă. Ne-am întâlnit la barieră, unde începe zona pietonală a centrului vechi. A coborât dintr-o scumpătate de limuzină Mercedes, strălucitor de neagră. După câteva pahare de vin, mi-a spus că familia lui era atât de săracă încât atunci când a împărţit cu fratele lui primul burger de la McDonalds, a fost unul din cele mai fericite momente pe care şi le aminteşte. Totuşi, nu am ţinut-o pe un ton trist: am bârfit despre colegi şi am schimbat experienţe de viaţă astfel încât nu am simţit când am rămas ultimii clienţi si chelnerii tuşeau din ce în ce mai apăsat. Când am ieşit, ploua încet. Nu aveam nici unul umbrelă. I-a spus şoferului lui să mă ducă pe mine acasă şi el a luat-o spre hotel pe jos.

După 5 ani de stat la cămin, îmi cumpărasem un apartament cu creditul prima casă, într-o zonă ieftină din afara Bucureştiului. Cu toate că în tot cartier era o singură stradă asfaltată şi mirosea adesea a balegă şi animale moarte, toate economiile mele din meditaţii la engleză şi slujba de noapte pe care-o avusesem pe parcursul facultăţii se duseseră pe avans.

Şoferul nu s-a supărat să meargă mai departe în seara aceea, la rugămintea lui Mark. Mi-a spus că el e unul din puţinii oameni mari cu care se poate glumi şi care nu şi-a luat nasul la purtare. L-am aprobat. A spus că e ciudat că plouă, la ştiri n-au anunţat. Adevărat, din nou. Liniştea devenea ciudată. M-am gândit ce să zic. I-am spus că admir maşina. Mi-a vorbit, cu mândrie, despre cât de des o spală şi cum o îngrijeşte. Mi-am amintit noroiul de pe strada mea, pe care îl traversam, de obicei, cu cizme de cauciuc pe care le spălam la muncă, uneori blocând chiuveta pentru câteva ore. Atunci le lăsasem acasă, plănuisem să mai fac nişte cumpărături şi să merg acasă cu un taxi. Mă durea sufletul să las frumuseţe de maşină să intre prin mlaştină, îmi închipuiam stropi maro aruncaţi la întâmplare pe caroseria perfectă şi mă trecea un fior rece.

I-am dat indicaţii şoferului să meargă pe strada cu asfalt. L-am rugat să oprească în faţa unei case mai mari şi m-am făcut că îmi caut cheile până a plecat. Eram în balerini de pânză. Am ocolit printr-un bloc în construcţie şi m-am bucurat să văd că un vecin pusese o scândură între acel bloc şi al nostru. Am alunecat pe scândura udă şi am ajuns să mă bălăcesc în noroi. Îmi pulsa fruntea de durere acolo unde mă lovisem. Am început să râd incontrolabil. Râdeam şi speram ca râsul să nu fie de la cât de rău m-am lovit.

Când m-am ridicat, rochia mi se lipea de corp. Mai avea doar o dungă curată, acolo unde nimerise pe scândură, cât să-i ghiceşti motivul floral. Mi-am atins uşor cucuiul de pe frunte şi am realizat că nici o maşină de spălat nu îmi va mai salva pantofii. Mi-am spus că, dacă Mark a pornit din noroi şi a ajuns că aibă câte un şofer cu o maşină mişto prin fiecare ţară pe care o vizita, sunt pe drumul cel bun.

 

^ Fotografia este din portofoliul Andreei Clinciu, vezi mai multe pe pagina ei de facebook  sau instagram.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s