Domnița și tătarul

Bată-o-ar norocu’ pe domnița Tudora. Cum le-a mai învârtit dumneaei de m-a luat părintele egumen tocmai pe mine la adunarea asta, dintre toți cei 60 de frați care știu arta stenografiei. Să mă umplu de păcat pentru că eu am știut mai multe decât toți care au fost prezenți. Cum să caut eu în fața boierului de la cetatea Albă când mi se spovedise domnița, fiica lui, pentru necuvioșenii? Mai ales când știusem despre ce-o să fie vorba:

– Lasă, părinte, că bunul Dumnezeu a vrut așa, să fii dumitale acolo să scapi pe Oană al meu de mânia și județul aspru al domnului, îmi spusese domnița. Se plimba în sus și-n jos în mănăstire, ca o sălbăticiune în cușcă. Când intra dumneaei la noi, știam după mirosul de trandafir. Îmi amintea de o copilă de la noi din sat, care mirosea a liliac. Înainte să mă rad călugăr, mi-a fost promisă mie și probabil am fi fost fericiți și acum daca nu murea de boală grea, la numai șaptesprezece ani.

Domnița cea bălaie îmi spusese, prin taina spovedaniei, cum cunoscuse la curte pe tatarul Oană care îi păruse un haiduc periculos, și o impresionase cu delicatețea sa. Domnița nu mai văzuse piele măslinie ca a tătarului și nu mai auzise povești de aventură ca cele pe care i le spusese el. Pesemne că și pe el îl vrăjise domnița cu fața ca petalele de roze. Tatăl său primea săptămânal boieri care vroiau să stea în preajma ei, chiar și dregători străini, domni polonezi și ruși. Slujitorii erau tot timpul ocupați cu vânatul pentru mesele lor și boierul glumea că fata lui avea să-l sărăcească.

Când am ajuns în cetatea Sucevei, m-am gândit că nu am văzut pe domnitorul vreodată așa de nemângâiat.

– Părinte Ioasaf, dumneata mă cunoști și ești un duhovnic îmbunătăţit cu viaţa. Cu ce am mâhnit pe Domnu’?

– Vai de barba mea și de bătrânețile mele, cum să supere drepcredinciosul domn a toată Ţara Moldovei pe Domnul?, a spus egumenul Putnei.

– Pan Stanciu, e voievodul tău nedrept cu oamenii?

– Marele Ștefan Voievod împarte județu’ după legea românească, cu mare milă pentru cei nevinovați și cu pedeapsă aprigă pentru ceilalți, a spus fără preget domnul de la Cetatea Albă.

Cei doi domni tineri, Alexandru, fiul domnitorului și pan Mârza, boierașul cetății Albe, care și-a câștigat dreptul la masa sfatului domnului nostru prin datoria față de domnitor, se frecau la ochi pentru că fuseseră treziți în puterea nopții. Amândoi se uitau la domnitor cu toată mila de care era capabil sufletul lor tânăr. Ar fi făcut orice să aline pe domnul, dar așteptau să vorbească cei mai cu experiență primii.

Pan Bordea se ridică și se bătu cu mâna peste piept.

– Stăpâne, toți cei de față ar sări în foc pentru domnia ta. Armata dumitale pe care mi-ai ordonat să o conduc, e gata să taie și să spânzure pe orice dușman ar putea pune în pericol liniștea domniei tale, după cum face cu hoardele de tătari si turci care supără pe Domnul.

– Binecuvinteze Domnul pe toți și misiunea voastră creștinească, adăugă părintele Ioasaf.

– Ce apasă greu pe sufletul binecinstitorului domnului nostru?, continuă Pan Bordea.

Domnitorul privea în gol. Își strânse mai aproape veșmântul roșu de domnie,  îmbrăcat direct peste ițarii de noapte. În liniștea așternută, cuvintele egumenului Ioasaf au sunat ca și cum ar fi venit odată din gura lui și apoi din piatra cetății:

– Poate domnul nu vrea să spuie necuvioșilor săi supuși pricina necazului său. Poate Domnul își va găsi alinare conștiinței dacă face o milostivire față de Biserică.

– Spune tu, Luca, de trădătorul de Oană.

Când domnitorul a spus vorbele astea, pan Mârza a tresărit în același timp cu mine. Uitând de căscat, s-a uitat în jur, apoi la mine, și a înțeles că nu e singurul confident al tainei surorii lui.

– Robul domnitorului, tătarul Oană, a fugit în secret în noaptea aceasta, ca un nerecunoscător, după ce domnitorul l-a tratat și l-a cinstit ca pe fiul lui, spuse stolnicul.

– Stăpâne, să iau câinii și niște oameni mai iuți si să merg să vânez pe slujitorul domniei tale?, spuse Pan Bordea, ridicându-se încă o dată de pe scaun, năvalnic ca atunci când conducea oastea.

Eu am privit spre călugărul egumen, fără să îndrăznesc să deschid gura, dar rugându-mă la Dumnezeu de sus ca domnul nostru din cetatea Sucevei să cruțe pe Oană.

– Stai jos, Bordea, spuse Ștefan cel Mare si Bun. Se ridică în picioare, coborî treapta pe care era jilțul său și se sprijini cu mâna de spătar. Atât era de întunecat domnul, că părea un țăran sculat din somn, venit să ceară dreptate. Pe umerii săi atârna strâmb mantia de domnie, și stătea aplecat de spate. Era mai mic decât jilțul din care altă dată se ridica semeț.

Domnișorul Mârza a căutat privirea lui Alexandru și a spus, cu sfială:

– Poate robul are însemnătate dacă plecarea lui tulbură pe domnul.

Alexandru nu a înțeles de ce prietenul lui a luat apărarea unui tătar neslobod dar a ridicat și el vocea.

– Așa e, tată, poate țineai la robul acesta?

Domnul nostru s-a întors cu spatele la noi, a suit iară treapta și s-a prăbușit în jilț.

– Robul acesta nu e un oarecare. E un rob cuminte. A fost capturat la grămadă cu alte neamuri de-ale lui de tătari care au făcut jaf și pradă și apoi au dat și foc în nord dar tătarul ăsta fusese fugit din armata lor pentru că aflase de Dumnezeu și purta cruce. L-am luat pe lângă mine și bine am făcut, căci fără sfatul lui viclean nu aș fi capturat pe băiatul hanului Mamak la Lipnic, nici n-aș fi închis pe Eminek, conducătorul armatei necredincioșilor.

– Laudă Domnului pentru cumințenia acestui tătar, spuse pan Mârza, pe care nu-l știam așa de grabnic să mulțumească lui Dumnezeu.

– Să mă ierți dacă greșesc, stăpâne, dar un astfel de rob merită să fie român ca toți cei de la masă, spuse și tatăl lui pan Mârza, boierul Stanciu.

– A plecat noaptea, ca hoții, când l-am tratat ca pe fiul meu, Stanciule. Am chemat după el că-mi venise un gând, și îi căutam sfatul, și ia-l de unde nu-i, spuse domnitorul.

Pan Mârza s-a uitat la Alexandru, ca să nu vorbească din nou și să nască întrebări lui tată-său, iar Alexandru a dat ușor din cap și a ridicat din nou glasul:

– Dacă tatăl meu consideră pe Oană ca un fiu, atunci mie îmi e frate, așa cum consider și pe pan Mârza. Nu-ți mai face necaz, tată. O fi după vreo mândruță, spuse el și făcu cu ochiu către pan Mârza. Mă angajez în fața domniei tale să iscodesc și să mă ocup să-l aduc înapoi, spuse Alexandru.

Egumenul, îmbărbătat de feciorul preaiubit al domniei sale, i-a amintit delicat domnului:

– Lui Dumnezeu nu îi place ca oamenii să se înrobească unii pe alții. Suntem toți robii Lui și egali în iubirea noastră pentru El.

Toată adunarea a tăcut și toți se uitau spre pan Stanciu, pe care domnia sa îl considera sfeșnicul lui cel mai de frunte.

– Ștefane, îmi pare rău că ai pierdut un aliat important în lupta sfântă. Domnul Alexandru are judecată dreaptă, e înțelept ca tine, cum se ‘tâmpla din pom bun, roadă bună iasă. Robul acesta poate să fi fugit de la stăpânul său nu din nerecunoștiință sau pentru că stăpânul nu a fost bun cu el. Poate că atenția domnitorului a născut pizmă în sufletul apropiaților de la curte și aceștia, împinși de păcat, l-au alungat. Ioasaf știe ce păcat greu e invidia.

– Greu, binecuvantatule, cel mai greu păcat. Poate împinge omul să facă fapte necugetate, a întărit fratele egumen.

– Ca domnitorul să se lămurească de loialitatea robului său, domnitorul trebuie să-i arate încredere și să-l slobozească, să îl cheme înapoi de bunăvoie și să afle de la acesta pricina plecării. Iar dacă robul devenit român nu ar veni înapoi, atunci poate n-ar fi prins veste de condiția lui pentru că asta e voia Domnului. Dacă află și nu voiește să mâie, ți-i mai bine fără el la curte, a continuat pârcălabul de la Cetatea Albă, bine că nu știa că scapă pe tatăl viitorului său nepot.

Pe domnul nostru, sfatul lui Stanciu l-a mai înveselit.

– Cum îți zice ție?

– Paisie cel Scurt, domnul meu, am spus.

– Poți scrie repede?

– Da, stăpâne.

Atunci scrie, mi-a poruncit:

Carte de slobozire

Din mila lui Dumnezeu, noi, Ștefan Voievod, domn al Țării Moldovei, facem cunoscut că dăm această carte tătarului și robului nostru, care a fugit de la noi în Țara Leșească, anume Oană tătarul, și copiilor lui, pentru ca el să vină de la sine înapoi, iar de robie să fie iertat, el însuși și copiii lui, în vecii vecilor.

Așa am scris cu lacrimi în ochi, cerând iertare lui Dumnezeu. Și asta i-a placut domniei sale:

– Pesemne că textul e bun dacă înduplecă un călugăr bătrân ca Paisie Scurtul, a spus domnitorul. Asta m-a făcut să plâng și, cu cât plângeam mai vârtos, cu atât zicea domnul nostru mai frumos pentru Oană:

Şi nu-l vom aduce din nou în robie, nici pe copiii lui, ci se va așeza în țara noastră, slobod și în bunăvoie, așa cum trăiesc toți românii după legea  românească. Iar la aceasta este mare mărturie însumi domnia mea, mai sus-scrisul Ștefan-voievod, și fiul domniei mele, Alexandru, și egumenul chir Ioasaf de la mănăstirea noastră de la Putna, și boierii noștri: a fost pan Stanciul pârcălab de Cetatea Albă și fiul său, pan Mârza, și pan Albul pârcălab de Neamț, și pan Bodea spătar, și pan Luca Stolnic.

Scrie de trei ori carte. Una i-o dai lui Alexandru, cealalta lui Mârza, si pe ultima i-o dai maine lui Toma logofăt să rescrie și să atârne pecetea noastră și pecețile boierilor noștri la această carte a noastră.

– Sper ca Oană să se dovedească merituos de înțelepciunea domnitorului nostru, a spus pan Mârza.

Și au semnat domnii în funcție de rang și pan Mârza a plecat cu Alexandru, iar restul dregătorilor au rămas să ia masa cu domnia sa.

– Dacă reușesc feciorii noștri și se întoarce, e posibil să ai dreptate și să fi fost pizmuit la curte. Să-l iei pe lângă tine, Stanciule. Și jură-mi că o să-l tratezi ca pe fiul meu.

Pan Stanciu a jurat, ceea ce m-a bucurat nespus, pentru că domnul Stanciu nu era soi care să jure strâmb.

Necuviosul de mine s-a întors în chilie unde mă aștepta vorbă să merg la spovedire și de când am intrat în biserică mirosea a trandafiri. I-am spus domniței Tudora toate câte s-au întâmplat și dumneaei a luat un biet călugăr bătrân în brațe, amintindu-i de tinereți.

Domnița a trimis vorbă și a adus pe Oană înapoi la curte.

Domnul Ștefan a trimis după călugărul egumen dar părintele era plecat cu treaba de la mănăstire. Așa ca am ajuns tot eu lângă domnitor atunci când tătarul s-a aruncat la picioarele voievodului.

– Stăpâne…

– Oană, nefericitule, ce ai făcut?

– Am greșit, stăpâne. Nu merit mare milă. Pedepsește, stăpâne.

– Stai mă nefericitule, că judecata nu se împarte așa, cu una cu două. Se imparte pe măsura greșelii. Nu așa spune Dumnezeu, Paisie?

– Așa, doamne, am spus tremurând. Și tot El ne învață sa fim răbdători și iertători cu tinerețea.

– Până acum am răbdat. Zi mă, cu ce te faci vinovat?

– Cu slăbiciune, stăpâne.

– La aur de vrăjmaș sau obraz fin?

– Obraz fin. Am necinstit pe stăpânul meu.

Când tătarul a terminat de rostit, un străjer a cerut voie să se apropie de scaunul de domnie.

– Domnul meu, să îmi ierți îndrăzneala. E afară o domniță ce spune că poate face lumina în…pricina pe care o judecă domnul, a spus el, privind la Oană fără să înțeleagă.

– O domniță, spui? Să poftească și dumneaei că poate explică mai grabnic ca amărâtul ăsta.

Domnița a intrat, sfioasă și roșie in obraji.

– Domnul meu, dacă vrei să cauți pricină acestui om, află că eu mă fac vinovată de plecarea lui și voiesc sa primesc osânda în locul lui.

Oană a vrut să adauge ceva, dar domnitorul s-a ridicat solemn din jilț. S-a întors către mine și a spus:

– Ia spune, Paisie, cum se cade: să pedepsești păcătosul sau pe ispita care l-a împins în păcat? Îmi făcu cu ochiul în taină și am răsuflat ușurat.

– Cărțile sfinte ne învață că dragostea nu se gândește la rău, am spus eu.

– Doar mă îngroapă pe mine cu zile. Păi mă copii de ce ați socotit voi că domnul Ștefan e prea bătrân să-și amintească de tinereți și nu ați venit la mine în loc să fugiți așa? 

– Stăpâne, am aflat că sunt grea.

– Atunci, vă știu osânda la amândoi.

– Stăpâne, începu Oană.

– Trebuie să mă puneți naș. Și de cununie, și de botez, acum, ca vi se naște prunc slobod.

Domnița a lăcrimat și l-a sărutat pe domitor pe ambii obraji.

– Domnul meu, nimic nu ne-ar bucura mai mult! Ne temem doar că tatăl meu nu ar încuviința, a spus domnița.

– Paisie, amintește-mi, cui i-am spus sa ia pe Oană la el dacă se intoarce și spune că a fost tratat prost la curte?

– Chiar domnului boier Stolnic.

Domnitorul Moldovei a început să râdă de cutremura jilțul de domnie.

– Cum le potrivește Domnul. Și a juruit că îl primește ca pe fiul meu, acum să se ție de cuvânt. Mârza știe?

– Da, domnul meu, a spus Tudora.

– Să vie degrabă să ne sfătuim cum îi dăm vestea lui tatâne-tău.

Pan Stanciu le-a dat binecuvântarea, pentru că promisese domnitorului, dar nu a vorbit cu domnița Tudora până când nu l-a tras de mustață prima dată rodul șoldurilor lui Oană, copilul de sânge domnesc.

Iar domnitorul a primit și el milă cerească câțiva ani mai târziu când a răpus pe Radu cel Frumos și a adus acasă pe fata lui, Maria Voichița, care moștenise pe tatăl ei la frumusețe. Chiar dacă domnul era cununat cu cealaltă doamnă Maria, Dumnezeu să mă ierte, dar am știut că avea să fie fericit pentru că domnul și fata aveau aceeași sclipire în ochi ca domnița Tudora și românul Oană la nunta lor.

 

^ Fotografia este din portofoliul Mihaelei Niţulescu, vezi mai multe pe pagina ei de facebook.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s